Visul…

Atât de pustiu este sufletul tău fără ea, ca o barcă fără vâslaş, pe fluviul uitării de sine… Dragostea a devenit un concept stângaci şi arid. Prea mult soare duce la insolaţie, şi dacă nu ai apă la tine, trebuie doar să te ascunzi la umbra soarelui şi să sapi după ea. Nu eşti o bestie, ca să fii în stare să îţi bei propriul sânge, iar mizeria în care eşti nu te inspiră.
Bineînţeles că trăieşti într-o epocă în care poţi scăpa imediat dacă deţii un  telefon mobil şi ai destul credit, dar nu şi de data aceasta. Şi ştii de ce? Pentru că probabil nu ai acoperire şi oricum nimănui nu-i pasă de tine… Ştii, pentru Dumnezeu nu contează conturile tale din Elveţia… Nu mai ai puterea să treci şi peste această încercare… Şi ce poţi, totuşi, să faci? Simplu: te trezeşti din somn. A fost doar un vis urât…

O nouă zi…

Te ridici din pat şi dârdâi de frig. Caloriferele sunt reci. Nu au mai dat căldură de ieri dimineaţă. Este dimineaţă. Devreme… Prea devreme pentru a-ţi face datoria faţă de statul care nu te consideră decât o simplă cifră pe listele cu impozite şi probabil speră să mori înainte de a ieşi la pensie. Şi totuşi, te ridici şi faci câţiva paşi prin apartamentul tău de trei camere. Unu, doi, trei, gata, eşti în baie. În fiecare zi aceiaşi paşi, ca un nou-născut.
Eşti fericit…da… Chiar eşti unul dintre cei fericiţi. Ştii ca şi mine că există profesori universitari de calitate care au muncit toată viaţa lor pentru a-şi plăti chiria la garsonieră. Ăsta măcar este al tău. Şi acum mai plăteşti rate…da’ ce contează, tu să fii fericit! Eşti?
Ştiu, îţi vine să urli, dar nu se poate, căci rişti să te trezeşti cu o reclamaţie de la vecinii de sus, de jos, de deasupra, de dedesubt, din faţă, din spate şi din alte rafturi. Lasă că poate prinzi un moment de singurătate mai târziu şi atunci… Te speli pe faţă ca şi cum ai fi în transă şi cu o ultimă zvâcnire a memoriei îţi aduci aminte că nu te-ai mai bărbierit de vreo trei zile şi ai un şef, şeful nostru, al tuturor… Şi vrei o primă luna asta, nu-i aşa? Slava Domnului ca naţiunea s-a revoluţionat exact pentru ca tu să beneficiezi de avantajele spumei de ras tip spray în dimineaţa asta…
O faci şi pe asta, blestemându-l în gând pe şeful care şi-a făcut un scop în viaţă din a te toca la creieri. Eşti credincios? Bine, mai ai timp să îţi faci o cruce scurtă… Mâncare? Ce mâncare? Nu crezi că mai ai vreo 20 de secunde şi rişti să ieşi din rutina zilnică? Păi?! Noi avem nevoie de eficienţă, nu de anarhism. Te conformezi sau… Oricum nu ai altă alternativă. Şi la urma urmei nu pentru aşa ceva ţi-ai pierdut 16 ani din viaţă pe altarul educaţiei? Păi!?... Şi mai ai şi un masterat pe rol… Lasă mâncarea şi fa ceva util pentru ţara asta!
Ia un autobuz. Aşa… păi faci asta zi de zi. Ah… miroase urât? Stai să vezi mai departe…

Vânzătorul de ziare…

Este clar ca lumina zilei ca afară trebuie să plouă de fiecare dată când apari tu. Chiar şi şoferul care te stropeşte cu noroi în fiecare dimineaţă ştie asta. Te-ai gândit de multe ori cum ar fi să ai şi tu o maşină cu care să îi stropeşti pe trecători. Iar ţi-ai uitat umbrela acasă? Nu-i nimic. Oricum era ruptă de când ai rămas ultima oară blocat în uşa autobuzului. Este toamnă, pe jos sunt multe frunze uscate, şi parca şi viaţa ta este la fel. Bate vântul, la propriu, pe strada ta şi la figurat, prin buzunarele tale. În câteva minute ajungi în staţia goală. La dracu! Iar ai pierdut autobuzul…Ai putea să dai un telefon să îi anunţi că întârzii o oră… Dar nu o faci. Te gândeşti la altceva. Parcă aştepţi ceva şi nu ştii ce.
Îţi aprinzi nervos o ţigară, cu gândul că la 40 de ani probabil o să suferi de cancer sau vreo boală de tip ulcer. Asta este… Mai faci câţiva paşi pe trotuarul ud, aşteptând acel ceva, care nu mai vine.
Sunt deja zece minute de când aştepţi şi în staţie au mai apărut câteva persoane. Toţi au feţele posomorâte şi îţi inspiră o tristeţe profundă. Nici chiar vânzătorul de ziare din colţ nu pare fericit, deşi îşi vinde toate ziarele în fiecare dimineaţă. El pentru ce trăieşte?
Fiecare om are un scop în viaţă. Al lui este să vândă toate ziarele, în fiecare dimineaţă. Atunci de ce nu este fericit? Poate că o să îl întrebi vreodată chestia asta. De ce nu acum? Te îndrepţi către el nehotărât, şi cu fiecare pas îţi mai piere puţin din entuziasm. Dacă nu o să vrea să îţi răspundă? Dacă este nervos? Dacă… Ti-ai cumpărat un ziar, fără să îl priveşti în ochi, promiţându-ţi ţie însuţi că îl vei întreba altă dată. Ai o problemă cu persoanele străine? Şi totuşi parcă îl cunoşti de undeva. Parcă l-ai mai văzut de câteva ori prin cartier, iar figura lui nu îţi inspiră deloc încredere. Ah… dar nu contează. Uite că vine autobuzul…

Ea…

În dimineaţa asta este surprinzător de gol. Ai prins un loc pe scară. Nu îţi mai aduci aminte câte staţii trebuie să mergi. Poate pentru că de fiecare dată eşti absent, cufundat în gândurile tale? Priveşti curios în jurul tău. Nici un chip cunoscut…poate doar… Da. Undeva, într-un colţ, singură şi tristă, este atentă la picăturile de ploaie de pe geam. Ai mai observat-o şi altă dată. De fapt merge în fiecare dimineaţă cu acelaşi autobuz, ca şi tine. Tristeţea ei, însă, are o frumuseţe aparte. O frumuseţe care l-ar putea fermeca până şi pe cel mai insensibil privitor. Are o aluniţă pe obrazul stâng şi ochi pătrunzători. Ai fi vrut să ştii cum o cheamă, dar probabil că nici măcar nu s-ar uita la tine. Ai putea să pariezi că are un nume exotic. Selena de exemplu… Dar poate că cel mai bine ar fi să te gândeşti la altceva… Pentru moment…

Ziarul…

Atenţia ta se îndreaptă către ziarul de abia cumpărat. De abia aştepţi să ajungi la serviciu, să-l răsfoieşti. Nu mai ai răbdare, şi îţi arunci privirea pe prima pagină. Un demnitar cu faţa zbârcită afişează un rânjet sinistru: tocmai s-a scumpit sărăcia… Oamenii din jurul tău, curioşi, îşi lungesc gâturile de mama focului, încercând să vadă ce scrie în ziarul tău. Chestia asta îţi dă un sentiment de mândrie. Tu ai ziar. Ai ceva care atrage multe priviri curioase. Te simţi în centrul atenţiei. Într-un colţ din josul paginii, un editorialist tinerel a găsit o modalitate originală de a se face auzit. Cât se poate de simplu: se ia un cazan încins, se bagă jurnalistul şi mult noroi, se bălăceşte bine şi îi stropeşte pe toţi din jurul lui cu pete care nu se mai iau. Cu litere mici, dar ferme, un articolaş mai fricos se strecoară printre celelalte, doar-doar o scăpa neobservat: se legalizează homosexualitatea... Deodată, toate acele trupuri care se înghesuiau să-şi găsească poziţii cât mai bune în spatele tău nu te mai încântă cu nimic. Mai ai o staţie pană la destinaţie. În curând o sa ieşi, în sfârşit, la aer. Aer curat şi umed, atât de umed...

Rutina…

Pe stradă vezi mulţi oameni necăjiţi. Cel puţin feţele lor spun asta. Te îndrepţi cu paşi grăbiţi spre locul tău de muncă. Acolo te aşteaptă acelaşi birou, aceeaşi cană de cafea, aceeaşi scrumieră plină şi acelaşi şef nervos. La intrare te opreşti câteva secunde. Ai obosit să tot găseşti scuze, mereu inutile… Astăzi şeful tău idiot va trebui să înţeleagă că ai întârziat din motive obiective. Oricum te simţi vinovat ca un câine care şi-a muşcat stăpânul.
Intri şi eşti nevoit să suporţi aceeaşi criză de isterie dintotdeauna, preţ de vreo jumătate de oră. Nimic de făcut… Colegii tăi sunt tăcuţi şi nici măcar cana de cafea nu ţi se mai pare un refugiu potrivit. Mai bine ieşi afară la o ţigară, să te împaci cu tine însuţi. Măcar atât ţi-a mai rămas. Un coleg mai glumeţ îţi explică de ce femeile din ziua de azi sunt mai greu de mulţumit. Tu oricum nu ai avea de unde să ştii… au trecut aproape doi ani de când nu ai mai mângâiat o femeie, şi asta nu-ţi aduce deloc mai multă încredere în tine însuţi. Muncă şi iar muncă… totul pentru muncă. Ţi-aduci aminte cum în facultate o colegă se bătea cu pumnii în piept cum că ea peste cinci ani s-ar fi văzut singură şi punând cariera pe primul plan. Ce carieră măi fetiţo? De fapt, ultima oară când ai auzit ceva despre ea ai aflat că s-a măritat şi că are gemeni, că a devenit casnică şi că soţul o mai bate din cand în când… Cariera pe primul loc, ce să-ţi spun? Sunt vise şi vise… Termini ţigara şi te îndrepţi cu paşi nesiguri spre biroul tău…
Orele trec încet, minutele, secundele, par zile şi nopţi. Mereu încerci să te gândeşti la altceva. La anul o să îţi iei concediu şi o să pleci trei săptămâni în Grecia, la soare… Ai vrut tu să pleci şi anul acesta, şi anul trecut, şi acum doi ani… nu ai avut cu cine, cu ce, şi nici chef. Dar la anul o să mergi cu siguranţă. De doi ani nici măcar nu ţi-ai mai luat concediu, decât vreo câteva zile, de Crăciun. Ce idiot! Lucrezi aici de când ai terminat facultatea, adică de vreo trei ani şi câteva luni. Ai uitat ce înseamnă cuvântul „distracţie” şi tot ce îţi mai doreşti de la viaţă este ca acel cretin să nu se mai oftice. Eşti un birocrat fără sentimente, deprimat şi introvertit, fără speranţă şi permanent stresat. Nu poţi să crezi? Ia încearcă să faci o comparaţie cu anii studenţiei, când încă mai aveai vise şi speranţe. Dă-mi voie să îţi explic: ai ceea ce ţi-ai dorit şi nu numai că o meriţi, dar ai şi tocit sute de cărţi scrise de boşorogi senili sau chiar morţi, preţ de şaisprezece ani, pentru a ajunge în situaţia de acum. Unde ai greşit, oare? Viaţa ta este un dezastru!
Priveşti în stânga şi vezi un coleg cu ochii holbaţi în ecranul unui monitor, tăcut şi pe gânduri. Priveşti în toate părţile şi te sperii pentru o secundă, căci acelaşi coleg este peste tot, cu ochii holbaţi în acelaşi monitor, cu părul vâlvoi, înecat în aceleaşi gânduri devastatoare şi cu aceeaşi muţenie tristă. Este ca şi cum ai sta în mijlocul unei camere pline de oglinzi…

Renunţarea…

Demult ai avut un vis… ai visat că zbori. Pe vremea aceea tot ce vedeai, simţeai sau doreai  se transforma în poezie. Cine poate şti, poate că aveai talent. În faţa ta un sertar. În sertar, o foaie de hârtie. Încerci să mai scrii o poezie. La început stângaci, îţi laşi trăirile să curgă de la sine pe foaia albă, până când simţi nevoia unei oarecare ordini în idei. Dar de ce să fie nevoie de ordine? Poezia ta a fost şi mereu o să fie originală. Câteva metafore, o suită de imagini sumbre, într-o dezordine totală şi totuşi reuşeşti să creionezi un sentiment care, unora, le-ar putea părea romantic. Pentru tine, însă, aceasta este poezia cea mai reuşită din câte ai scris vreodată. Nu are multe strofe. De fapt nici una. Este o înşiruire de versuri care îşi au o semnificaţie doar în imaginaţia ta. Dar cei ce o vor citi vreodată vor trebui să înţeleagă şi ei ceva. Parcă nu mai este loc de explicaţii pe acea foaie, care deodată a devenit neîncăpătoare. Nu mai este loc decât pentru titlu. Cum să explici ceva celorlalţi doar printr-un titlu? Şi totuşi, un zâmbet calm se întipăreşte pe faţa ta… Ai găsit… Titlul perfect pentru poezia ta cea mai reuşită… Un singur cuvânt, creat parcă special pentru a-i ajuta pe ceilalţi să înţeleagă ceea ce ai schiţat în acele câteva versuri: „demisie”…
Te ridici de pe scaun şi cu un mers uşor tremurat, te îndrepţi către o lume nouă. O lume numai a ta. O lume în care să îţi găseşti fericirea. Biroul în care ai lucrat până acum nu mai pare un loc neprimitor şi acesta îţi pare a fi un început promiţător al noii tale vieţi. Pe coridor, şeful care până acum ţi se păruse a fi un inamic nu mai este decât o siluetă neagră, în trecere prin viaţa ta.
Apar şi întrebările… Este bine ceea ce faci? Cât este de bine să îţi refuzi prezentul în favoarea unui sentiment? Un sentiment… o necunoscută, o transparenţă a realităţii… Prin mintea ta se succed cu repeziciune imagini ale trecutului, cu bune şi rele, cu realizări şi cu eşecuri, cu bucurii şi tristeţi, prima iubire, a doua, a treia şi alte câteva fantome… Pierderea cuiva drag, renunţarea la Dumnezeu, căile ocolitoare ale destinului care te-a adus aici, nu par a fi decât şiruri interminabile de momente. O foaie aruncată în grabă pe un birou, o decizie, o renunţare, un câştig, un sentiment nou, o altă experienţă, o întrebare fără răspuns. Fiecare om trece măcar o dată în viaţă printr-un asemenea moment, iar viaţa este prea scurtă pentru ca tu să suferi de maladia ezitării. Fără remuşcări… Rutina nu este decât un decor al resemnării. Sunt puţini cei care mai reuşesc, încă, să ia decizii, dar şi mai puţini sunt acei ce iau decizii potrivite.

Un colţ uitat de lume…

Primul lucru pe care îl poţi face, odată ieşit pe poarta noii tale vieţi este să inspiri proaspătul aer al libertăţii. Fă-o!...
Oraşul nu mai pare atât de cenuşiu. Cerul nu mai este înnorat. Deodată, oamenii îşi zâmbesc unii altora, iar soarele străluceşte pe cer. Dar încă mai lipseşte ceva. Mereu ai senzaţia că lipseşte ceva…Îţi lipseşte existenţa unui înger păzitor, îţi lipseşte cataliticul „noi”, fără de care orice om este incomplet. Trebuie să faci ceva în privinţa asta. Şi cum orice realizare merită măcar o mică sărbătorire, te îndrepţi cu paşi grăbiţi către o destinaţie a trecutului. Cafeneaua în care ţi-ai petrecut cei mai fericiţi patru ani din viaţă… Anii studenţiei.
Întotdeauna găseai acolo o atmosferă plăcută, relaxantă chiar, o halbă de bere neagră şi nu în ultimul rând pe cineva cunoscut, cu care să poţi purta un dialog. Dar este mult de atunci… Oamenii s-au schimbat, iar cafeneaua nici măcar nu mai poartă acelaşi nume. Un alt barman te priveşte curios, din momentul în care treci pragul localului, până când îţi găseşti un loc confortabil, la una dintre cele câteva mese libere. Înăuntru, câţiva clienţi, împrăştiaţi pe ici pe colo, dau un aer de familiaritate mediului. Un mediu dominat de fum de ţigară şi de muzica liniştitoare ce izvorăşte dintr-un colţ uitat de lume…
Priveşti cu atenţie în jur şi observi câteva elemente de decor, supravieţuitore ale celor câteva renovări profitabile pentru patronii cafenelei. Sunt puţine, dar reuşeşti, totuşi, să găseşti ceva aparte în noul aspect al localului, ceva care să te facă să doreşti să revii. Te ridici, te îndrepţi către bar, şi ceri o halbă cu bere neagră, ca pe vremuri…Trebuie să bei în cinstea noii tale fericiri.
Ţi-ai fi dorit să ai lângă tine măcar un prieten cu care să dai noroc… Cine ştie pe unde or fi toţi acum? Noroc… Îţi aduci aminte o veche povestioară purtătoare de pilde bisericeşti, pe care ai auzit-o demult, de la unul din amicii tăi…

Povestea fără final… (citat)

„Într-o zi, un preot s-a supărat pe enoriaşi pentru că -  zicea el – îl pomeneau pe dracul Noroc în pomelnicele lor. El le povesti cum Noroc a fost cel mai mare demon care a secerat milioane de suflete, dar le mai aduse aminte şi de alţi „draci”. Oamenii aflară cum, până la „venirea Domnului”, strămoşii lor sălbatici şi nebuni aveau câte un zeu pentru fiecare păcat. Marte, zeul războiului – când aduceau statuia lui, îndată era nevoie să facă război, să omoare cât mai mulţi oameni, că aşa-i plăcea. Venera, zeiţa discordiei – când îi aduceau statuia, era musai să se sfădească şi să se bată, că aşa îi plăcea zeiţei. Nemfis, zeiţa frumuseţii – când o aduceau, îi puneau în nas verigi de aur, o împodobeau cu mărgele de aur şi toţi trebuiau să fie pudraţi, cu zorzoane şi cu inele şi cu cercei şi să joace în faţa ei, ca să îi facă pe plac, şi de acolo ne-au rămas cerceii şi podoabele femeieşti. Apoi mai era şi Afrodita, zeiţa desfrâului – îi aduceau statuia într-o pădure deasă, iar acolo bărbaţii cu femeile făceau cele mai mari urgii înaintea ei, că deh… îi plăceau desfrâul şi urgiile.
Noloh – Noroc din ziua de azi - era zeul fericirii la romani, sumerieni şi cartaginezi. Statuia lui avea şi un cuptor în care ardea mereu focul. Preoţii lui purtau în mâini nişte securi mari, ascuţite. Ce jertfă primea Noroc? Numai copii sugari de la mamele lor. Veneau în sate şi strigau, bătând din palme: „Cine vrea să aibă noroc să aducă jertfa lui Noroc!” Iar nebunele de femei îşi ziceau una alteia: „Cumătră, îţi dai copilul?” „Îl dau, ca să am noroc!” Lua muierea copilul de la ţâţă, îl dădea în mâna slujitorului idolesc, care îl tăia bucăţi şi îl punea în tigaia lui Noroc să se frigă. Mirosea în urma tigăii numai a friptură de copii proaspeţi…
„Aşa a secerat dracul Noroc milioane de copii. S-au dus mamele lor în fundul iadului, şi acolo stau în vecii vecilor, că au dat jertfa lui Noroc” – zicea preotul, înverşunat nevoie mare.
„Voi nu vedeţi ce zice Isaia, - cine o mai fi şi ăsta – că va fi vai de cei ce fac masa dracilor şi aduc jertfa lui Noroc! Iar voi, creştinilor, scrieţi noroc pe pomelnic. Vai de mine! Mare nebunie, mare rătăcire! N-ai pe Dumnezeu? Pui pe dracul Noroc? Te-nchini la satana? Uneori auzi beţivii la cârciumă zicând „Hai noroc, cumetre!”, sau creştini pe drum, salutându-se „Hai noroc, vecine!”. Zi „Bună ziua, vecine!”. Când zici bună ziua arăţi că Dumnezeu e bun.” Enoriaşii tăceau… Preotul tăcu…

Sacrificiul iubirii visate…

Povestioara te deprimă puţin, dar îţi aduci repede aminte cum ai renunţat de mult timp la a mai crede în balivernele bisericeşti. De ce? Creştinismul ăsta… Creştinismul este o religie a masacrului, un concept la fel de arid ca şi iubirea visată. Zilnic Iisus este răstignit pe o cruce metaforică prost înţeleasă, diaconii săi sunt târâţi afară din cetăţi şi omorâţi cu pietre, cu toate că se roagă în genunchi zi de zi; apostolilor li se taie capetele şi le sunt crucificate trupurile; Marcii sunt zdrobiţi şi apoi arşi de vii – şi toate astea numai la biserică, în slujbele pe care creştinii le aud zi de zi. Dar să nu ne oprim aici… Putem continua la nesfârşit: Iacobii sunt tăiaţi cu fierăstrăul, iar Iuzii sunt săgetaţi zilnic; Simonii, cărora li s-a tăiat capul, ţin un peşte în mână, pe când Andreii rezistă nici mai mult, nici mai puţin de trei zile pe crucea de care sunt atârnaţi, în faţa mulţimii, pe care o umplu de poveţe utile, dar ce folos…Tomii sunt zilnic ucişi cu o suliţă, iar Bartolomeii, în ciuda durerii, îşi ţin pielea în mână pe malul mării, după ce au fost jupuiţi de vii, şi toate astea pentru că au îndrăznit să creadă într-o minune, pe care o aşteaptă de peste două mii de ani, minune care nu mai vine. Creştinii sunt nişte oameni trişti, şi cu asta basta… Ar trebui să îi ajute cineva să poată deschide ochii şi să privească la lumea minunată din jurul lor.
Dacă vrei să vezi un film horror, tot ce trebuie să faci este să te duci la un cinematograf. Nu este nevoie să ţii post negru luni întregi, până ajungi la inaniţie, nici măcar să umpli cutia milei cu bani care într-un final se vor regăsi, negreşit, în sticla de vin roşu pe care o bea preotul acela blând din biserica de cartier, înainte de a se culca cu surorile sau fiicele noastre, ale tuturor. Trebuie doar să îţi cumperi un bilet deloc prea scump, şi te vei simţi bine cu tine însuţi, relaxat, într-un fotoliu comod, la cinematograf. Nu trebuie să îţi petreci toată viaţa cu gândul la o moarte prin care vei trece oricum, şi care nici măcar nu îţi garantează statutul de înger, căci, în mod evident, popii au inventat un iad, de ale cărui pedepse te temi, pentru că sunt de-a dreptul terifiante. Dumnezeu e bun… halal! Dumnezeu pedepseşte…
Ţi-ai fi dorit să te simţi puţin mai bine, dar toate astea nu fac decât să aducă o umbră de tristeţe pe faţa ta. Şi totuşi, de ce mai trăieşti? Pentru ce stai la o masă, într-o cafenea oarecare, cu o halbă de bere neagră în faţă? Pentru ce respiri? Care este scopul creaţiei tale? De ce gândeşti, de ce simţi? De ce mai există atâţia alţii ca tine, care trăiesc, respiră, simt… Există un scop? Un scop pentru fiecare? Atunci de ce mor toţi oamenii? Eh, asta este…

Câteva clipe…

Cu o oarecare umbră de tristeţe pe chip, sorbi ultimele picături şi te ridici şovăielnic de la masă. Poate că a sosit timpul să te îndrepţi către casă. Staţia este aproape goală la ora asta… Un poliţist împarte amenzi tuturor celor care nu dau şpagă, sub privirile curioase ale trecătorilor. Nimeni nu zice nimic. El este legea… Autobuzul nu mai întârzie şi este aproape gol. Undeva, pe locurile din spate, aproape neobservată, tristeţea ei de o frumuseţe aparte l-ar putea tulbura până şi pe cel mai insensibil privitor. Te îndrepţi către ea…
Bariera tăcerii a fost doborâtă… Sunteţi vecini de cartier de ceva vreme. Ea pictează… Este tot ce şi-a dorit să facă în viaţă. Să coloreze sentimente, să dea viaţă viselor… De ce este tristă? În ziua de azi nu poţi trăi din vise şi mai ales singur… Tocmai a reuşit să vândă o pânză, strecurată cu greu la o galerie pompoasă din centru, printre sute de piese ale unui artist comercial. Dar banii obţinuţi nu i-ar ajunge decât pentru întreţinerea garsonierei în care locuieşte. Şi ea te-a observat de câteva ori în dimineţi triste. O întrebi dacă i-ar plăcea să vă revedeţi. Ea spune că da. Un zâmbet cald îi susţine afirmaţia. Mâine ar fi bine… la cafenea.
Trebuie să cobori… Este seară şi te îndrepţi spre casă zâmbind. Eşti cu adevărat fericit după mulţi ani. Poate că noua ta viaţă va fi mai bună, mai caldă. Un nou vis de toamnă… La orizont se arată câţiva nori, dar nimic nu te-ar putea scoate din această stare de beatitudine. Nici chiar ploaia sau frunzele uscate, bătute de vânt prin parcuri…
Încă mai speri într-o iubire ca şi pierdută… Sunt doar clipe...



Sfârşitul

Noapte… Târziu… Un gang, între blocurile gri din oraş, înecat în linişte… Se auziseră nişte paşi grăbiţi, spărgând zgomotul tăcerii, un ţipăt scurt… Apoi, brusc, o tăcere ca de sticlă. De obicei trecea prin locul acela, în drum spre casă… Acum, tristeţea ei  se împarte între vis şi realitate… Undeva, aproape, un vânzător de ziare zâmbeşte strident… Acum este rândul lui să fie fericit, pentru că şi-a împlinit datoria sumbră faţă de destin… Pe el îl făcea nefericit indiferenţa ei… Întunericul nopţii a pus stapânire peste oraşul care şi-a mai pierdut puţin din culoare. Plouă, şi cu toate astea, visele sunt, parcă, mai colorate ca niciodată. Pentru ea, destinul a ales altceva… Poate că există, totuşi un Dumnezeu şi poate că ea a aflat asta… Visele pot fi schimbate… Deşertul tristeţii poate deveni o oază de fericire… Şi tu visezi, dar învaţă că visele pot fi colorate sau nu, iar tu poţi visa orice îţi doreşti… Totul este ca la trezire să nu regreţi că nu ai visat altceva…
Târziu, în liniştea nopţii, sufletul tău ar putea fi pustiu fără ea, ca o barcă fără vâslaş, pe fluviul uitării de sine… Dragostea a redevenit un vis frumos…
Asta este…